Nostalgia inceputurilor

by - septembrie 30, 2018

Azi dimineata mi s-a facut tare dor de fostele inceputuri. Cand indragostitii frematau la atingerea mainilor asudate de emotie, cand primii zori ai dragostei le luminau privirile si-i faceau sa simta ca pot atinge cerul cu degetele. Cand pana si raguseala din glasul celui iubit era adevarata muzica pentru celalalt. De ce oare uitam atat de usor inceputurile? Si ne trezim ca devenim obositi la mijlocul sau la finalul unei relatii de prietenie, de dragoste ce n-ar fi trebuit, de fapt, sa cunoasca un sfarsit? De ce ne dorim mereu altceva decat ceea ce avem? Credem intotdeauna ca va veni ceva mai bun, mai cald, mai frumos, mai gingas decat ceea ce simtim in momentul prezent. Cat ne inselam uneori… Devenim apatici, obositi, plictisiti, tocmai langa omul cel drag, nu mai suntem atenti la toate detaliile, nu mai privim suspinand ce haios, dar frumos cade suvita de par pe fruntea iubitei (iubitului), nu mai auzim ce ne spune, ne gandim la grijile zilei si nu mai stim sa iubim. Nu mai sunam dimineata, precum la-nceputuri, sa vedem, sa stim daca a ajuns bine partenerul la lucru. Uitam, in zori de zi, sa ne-ntoarcem capul si sa-i facem cu mana spre fereastra deschisa, in semn de duiosie si drag, semn atat de mult asteptat. Nu mai sunam des, nici macar asa spontan, la mijlocul zilei, doar ca sa-i au zim glasul. Apelul, in opinia celuilalt, devine adesea unul “de control”, desi la-nceput nimeni nu se gandea la asta, era doar bucuria si tremurul sufletului ca celalalt se gandeste la tine. Treptat uitam sa iubim. De fapt uitam ca iubim. Si ni se pare ca fostul sau potentialul ori cel ce-nsira fraze mestesugite pe pagini de alb ar putea fi mai atent cu noi. Credem ca el, da, ne vede, ne simte, ne aude. Ii pasa. Si atunci se produc drame. [...] Dar vine o zi, o simpla dimineata sau seara in care inima ne trage de maneca si ne izbeste cu un sunet, adesea taios tocmai in mutenia lui, si realizam ca noua nu ne e dor de altceva, ci de propriile noastre inceputuri. Ne e dor sa fim, sa redevenim ca la-nceput. Cand stiam cate fire albe i-au mai iesit iubitei (iubitului) la tample si le mangaiam cu sarg, indragindu-le in toata splendoarea lor naturala, fireasca a trecerii vremii. Cand intuiam dorinta reciproca si puneam mana pe telefon aproape in acelasi timp si radeam apoi cu pofta de hazliul situatiei. Cand ne placea sa stam impreuna, doar alaturandu-ne respiratia in tacere. Cand ne ascultam sufletul care aproape ca ne dicta: sun-o (suna-l) acum, nu amana, ai nevoie de vocea ei sau pur si simplu simteai ca el are nevoie de glasul tau ca sa treaca mai lin printr-o acuta durere. Cand ne faceam reciproc cate un ceai cald ca sa ne vindece raceala, ce devenea parca si mai aromat doar pentru ca picuram in el munti de drag si de liniste. Acum… cel mai adesea ne abtinem. Mai ales daca relatiile ni s-au destramat (pentru ca noi insine le-am daramat), ori sunt in curs de faramitare sau, oricum, nu mai sunt asa cum au fost. Ne vin in minte tot soiul de “daca”: daca el/ea o sa zica ca vrem ceva de la el, daca il/o sufocam, daca n-o sa-i placa ca-l agasam, daca o sa se gandeasca ca-l controlam si-o sa se rasteasca la noi, daca o sa-nteleaga gresit, daca e ocupat si-l deranjam, daca nu va mai dori sa ne raspunda, daca si iar daca… Ne gandim, analizam, evaluam metodic si mereu obiectiv si decidem in consecinta ca-i mai buna tacerea. Mai sigura. Ne-nchidem sufletul inapoi in cutia din care dorea sa iasa spre celalalt si ne-ncepem ori terminam ziua trist si absurd, cu dorul neimplinit si cu inima seaca. Sa aveti grija de iubirea/relatia in care sunteti/ati devenit parte! Pentru ca nimic nu e mai rau decat sa-ti plangi, perpetuu, fostele inceputuri fiindca n-ai stiut, n-ai fost in stare nicicand… sa continui.

You May Also Like

0 comments